Epidemiile și eradicarea lor în Nord-Vestul României (secolele XVII-XIX)

Preț: 10 Ron

Autor: Chiș Florin Ioan
Editura: Editura Mega, carte apărută cu sprijinul CCAJS
Data lansării: 2012

Legate strâns de viaţa omului, bolile au fost cele care au avut un cuvânt greu de spus în evoluţia societăţii umane, dictându-i acesteia direcţia şi ritmurile de dezvoltare. Secolele XVIII-XIX sunt pentru spaţiul transilvan două unităţi de timp, care din punct de vedere epidemiologic se suprapun peste dispariţia celui mai temut flagel al Evului Mediu, ciuma şi înlocuirea ei cu un adversar la fel de temut, holera. Rezultante ale unor adevărate „cicluri infernale”, molimele sunt favorizate şi de bulversările provocate de diferitele războaie susţinute în zonă: războiul curuţilor, conflictele austro-ruso-turce, Revoluţia paşoptistă etc. Succedându-se la intervale de 10-15-20 de ani ultimele zbateri ale ciumei în Transilvania determină reacţia autorităţilor habsburgice, dictată de necesităţi de ordin economic, dar şi de politica iluministă. Nord-Vestul României de azi, ce cuprindea atunci un teritoriu aparţinând administrativ de Principat (comitatele Crasna, Solnocul de Mijloc) şi Partium (comitatele Bihor şi Satu Mare) a fost „măturat” din toate direcţiile de molime. Prezenţa ciumei cu prilejul epidemiilor dintre 1708-1711, 1717-1720 în zonă ne este confirmată de documentele oficiale, care fac referiri le efectele acesteia şi măsurile necesare a se lua, dar primele date concrete privind impactul demografic apar începând cu episodul din 1737-1739. În comitatele Crasna şi Solnocul de Mijloc se îmbolnăvesc 144 de persoane, 80% dintre acestea decedând. O mortalitate mai ridicată a determinat ciuma din 1741-1743, care se manifestă cu precădere în Nord şi Nord-Vest. Pentru comitatele deja amintite numărul îmbolnăvirilor se ridică la 10 036, din care au rezultat 7 423 de decese. Epidemia este prezentă şi în Bihor, în toamna lui 1742, făcând victime la Oradea şi Diosig, iar pe teritoriul comitatului sătmărean ea face, aşa cum rezultă dintr-o conscripţie, 3 342 de victime contribuabili. Cu siguranţă numărul celor decedaţi a fost mult mai mare, infestarea teritoriului făcându-se masiv pe văile Crişului Repede şi Someşului sau pe drumurile ce legau Transilvania de Ungaria. Foarte afectată a fost regiunea Oaşului contagiată dinspre Maramureş, satele româneşti de aici înregistrând o mulţime de decese. Gradul de letalitate al acestei epidemii, cât şi al celor precedente a fost foarte mare, cei atinşi murind în proporţii cuprinse între 70 - 100%. Începând cu deceniul patru al secolului al XIX-lea, holera pătrunde pe teritoriul românesc, făcând numeroase victime încă de la prima epidemie, cea din 1830-1831.

Comandă